Cum sa ne rugam Divinului?

Definiţia simplă a aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este în esenţă o simultană focalizare a minţii şi orientare a sufletului care ne deschide accesul în domeniul spiritului şi ne face să fim într-o inefabilă rezonanţă lăuntrică cu baza (substratum) imaterială ultimă a lumii. Ele constau, în general, într-o chemare sinceră, într-o plîngere, un strigăt tăcut de desnădejde sau o cerere de ajutor realizată într-o stare de umilinţă. Alteori ele sînt o contemplaţie senină a principiului Absolut imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea poate fi definită de asemeni ca o fulgerătoare înălţare a minţii şi a sufletului către Dumnezeu, ca un act instantaneu de evocare şi de dragoste în care predomină adoraţia către Acela Absolut şi etern de unde purcede această minune care este însăşi viaţa. De fapt, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea reprezintă efortul simplu al omului de a comunica direct cu Fiinţa AbsolutĂ invizibilă şi creatoare a tot ce există, care în realitate este suprema înţelepciune, putere şi frumuseţe, părinte plin de dragoste şi mîntuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a consta într-o simplă recitare de formulări seci, adevărata aspiraţie către Absolut sau rugăciunea reprezintă o stare sublimă de comuniune sau fuziune spirituală în care conştiinţa se absoarbe gradat în Dumnezeu. Această stare inefabilă de sintonanţă lăuntrică cu AbsolutUL nu este doar de natură intelectuală şi tocmai de aceea, ea rămîne în general inaccesibilă pentru filosofi, savanţi şi oameni de ştiinţă.

Asemănătoare revelării spontane a simţului frumosului şi dragostei, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea nu cere adeseori nici o cunoştinţă intelectuală. Cei simpli şi puri în inimă îl simt pe Dumnezeu ori de cîte ori îl cheamă într-un mod tot atît de natural şi apropiat precum simt căldura soarelui sau mirosul unei flori. Dar acest Dumnezeu Atotputernic, atît de prezent şi atît de aproape de cei care ştiu să iubească, parcă se ascunde de acela, opac în inimă şi închistat sufleteşte, care nu ştie să înţeleagă decît intelectual. Gîndul sec şi chiar cuvîntul fără trăire sînt aproape neputincioase în a-l descrie şi a-l face accesibil simţirii pe Dumnezeu. Iată de ce aspiraţia către Absolut sau rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avînt spontan şi intens de dragoste ce străbate rătăcirea sau întunecarea inteligenţei.

Tehnica aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Cum să aspirăm către Absolut? Cum să ne rugăm divinului?

În ce mod vom aspira către Absolut? Cum ne vom ruga? Am învăţat tehnica aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii de la marii Sfinţi creştini, începînd cu Sfîntul Pavel şi Sfîntul Benedict şi ajungînd pînă la mulţimea apostolilor anonimi, care, neobosiţi, timp de douăzeci de secole au iniţiat popoarele Occidentului în viaţa spirituală şi religioasă. Dumnezeul lui Platon era în general intangibil şi inaccesibil în măreţia lui; acela al lui Epictet se confunda cu însăşi esenţa ultimă a sufletului macrocosmic; Iahve era aproape un despot oriental inspirînd mai curînd frica şi teroarea decît iubirea şi compasiunea  divină.

Creştinismul l-a adus însă pe Dumnezeu intim chiar în interiorul şi în apropierea omului, i-a conferit o realitate perceptibilă şi a făcut din El părintele nostru iubitor, sfătuitorul nostru, ghidul nostru Absolut. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai este necesar un ceremonial greu de înţeles, complicat, care implică sacrificii sîngeroase; aspiraţia către Absolut sau rugăciunea a devenit uşoară iar tehnica ei simplă se află la îndemîna oricui. Pentru a aspira către Absolut sau pentru a ne ruga, trebuie făcut un simultan efort cu sufletul şi cu mintea prin care tindem frenetic doar către Dumnezeu. Acest conjugat efort sufletesc şi mental e necesar să fie intens trăit, afectiv şi nu doar intelectual. O meditaţie profundă asupra măreţiei lui Dumnezeu, de pildă, nu este o aspiraţie către Absolut sau o rugăciune, decît numai în cazul în care ea va fi întovărăşită, în acelaşi timp, şi de o trăire intensă, lăuntrică a dragostei de Dumnezeu şi a credinţei în El. Astfel e rugăciunea, după metoda lui La Salle, care porneşte de la o profundă admiraţie intelectuală pentru a ajunge aproape imediat la o stare sublimă afectivă. Fie că este scurtă sau mai prelungită, orală sau mentală, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea trebuie să fie asemănătoare comuniunii şi convorbirii dintre un copil plin de dragoste şi umilinţă şi părintele său iubitor şi Atotputernic. Te prezinţi simplu şi deschis sufleteşte aşa cum eşti şi apoi aspiri către Dumnezeu, zicea într-o zi o umilă soră de caritate, care timp de treizeci de ani şi-a închinat viaţa în slujba celor neajutoraţi şi săraci. De fapt totdeauna te rogi şi aspiri către Absolut aşa cum în realitate iubeşti, te rogi şi aspiri către Absolut cu mintea şi cu sufletul focalizate, cu toată fiinţa ta.

Cît despre forma aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii, ea diferă de la scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu, pînă la profunda contemplaţie; de la cuvintele simple şi trăite cu toată fiinţa pronunţate de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor, pînă la măreţia extatică a cîntecului gregorian ce răsună însoţit de o muzică inspirată sub bolta catedralelor.

Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea închistată şi frumuseţea nu sînt necesare eficacităţii aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Puţini oameni au ştiut să năzuiască către Divin sau să se roage precum Sfîntul Ioan al Crucii sau ca Sfîntul Bernard de Claivaux, dar cu toate acestea este bine să ştim că nu este necesar să fii elocvent pentru a fi ascultat de Dumnezeu. Cînd judecăm valoarea aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atît cele mai umile cuvinte de năzuinţă, rugă şi de laudă, cît şi cele mai frumoase invocaţii, par a fi primite la fel de către Stăpînul Absolut al tuturor fiinţelor cu condiţia să fie pure şi sincere. Chiar formulările către Divin recitate oarecum rutinier, într-un mod mecanic, sînt într-o oarecare măsură o rugăciune şi de asemeni chiar flacăra unei lumînări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu.

Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu ale unei fiinţe omeneşti. De asemeni este foarte bine să ştim că aspiraţia către Absolut sau rugăciunea poate fi o acţiune în spirit dumnezeiesc. Sf. Ludovic de Gonzague spunea că îndeplinirea corectă a datoriei complet detaşaţi de fructele acesteia este echivalentă cu o rugăciune intens şi profund realizată. Cel mai bun mijloc de a comunica cu Dumnezeu este, fără îndoială, îndeplinirea integrală, graţie inspiraţiei pe care o primim, a voinţei sale. "Tatăl Nostru, care eşti în Ceruri(...) vie împărăţia Ta, facă-se în eternitate voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt". Şi a face cît mai pe deplin voia lui Dumnezeu înseamnă desigur a asculta şi a respecta permanent legile vieţii, aşa cum sînt ele înscrise adînc şi enigmatic în ţesuturile noastre, în sîngele nostru, în mintea noastră, în sufletul nostru şi în spiritul nostru.

Aspiraţiile către Absolut sau rugăciunile care se ridică fulgerător asemenea unui nor de la suprafaţa pămîntului, diferă desigur unele de altele, tot atît pe cît diferă personalitatea celor care aspiră către Absolut sau care se roagă. Dar ele, oricît de variate ar fi ca formă, au de fapt 3 teme esenţiale: năzuinţa frenetică către Absolut, desnădejdea şi iubirea. Este cu desăvîrşire legitim să-l implorăm din tot sufletul pe Dumnezeu pentru a obţine cu uşurinţă, cu ajutorul său, ceea ce avem nevoie. Cu toate acestea ar fi absurd să cerem în dar îndeplinirea unui capriciu aberant sau ceea ce efortul nostru personal ar putea să ne procure. LA ASPIRAŢIILE SAU RUGILE PROSTEŞTI SAU ABERANTE DUMNEZEU RĂSPUNDE PRIN TĂCERE. Cererea îndreptăţită, benefică, continuă, persuasivă, îndîrjită, reuşeşte. Un orb ce se aşezase în marginea drumului îşi urla ruga lui fierbinte, din ce în ce mai tare, împotriva şi în ciuda oamenilor deranjaţi care vroiau să-l facă să tacă. "Credinţa ta te-a vindecat", i-a spus Mîntuitorul care atunci trecea pe acolo. In forma sa cea mai înaltă, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea încetează de a mai fi o banală cerere. Omul arată atunci Stăpînului Absolut al tuturor lucrurilor şi fiinţelor dragostea sa, mulţumirea sa pentru darurile primite şi totodată manifestă profunda sa umilinţă în a primi să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea devine atunci o profundă contemplaţie: un ţăran bătrîn stătea meditativ şi singur în ultima bancă a bisericii complet goale. "Ce aştepţi aici?" a fost întrebat. "Îl privesc cu dragoste" răspunse el. "Şi sînt fericit că şi El mă priveşte". Valoarea reală a tehnicii unei aspiraţii către Absolut sau a rugăciunii se măsoară foarte repede prin rezultatele sale. Orice tehnică a aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii, indiferent că este creştină, yoghină, sufită sau budistă este bună cînd ea îl pune pe om într-un profund şi real contact cu Dumnezeu.

Când şi unde să aspiri către suprem sau să te rogi

Poţi să aspiri către Absolut sau să te rogi oriunde: pe stradă, în automobil, în tren, la birou, în timp ce munceşti, la şcoală, la uzină. Dar te rogi şi aspiri mult mai bine către Absolut pe cîmp, pe munţi şi în păduri sau exact în centrul camerei, în singurătatea odăii tale. Nu în ultimul rînd vom avea în vedere slujbele şi rugăciunile liturgice sau apelurile colective către Divin care se fac în biserică, dar nu trebuie niciodată să minimalizăm sau să negăm prosteşte valoarea tehnicilor şi procedeelor tradiţionale yoga care adeseori ne pot ajuta extraordinar de mult să fuzionăm profund şi deplin, într-o stare de extaz cu Dumnezeu. Totuşi se cuvine să reţinem că oricare ar fi locul sau momentul aspiraţiei noastre către Absolut, sau cu alte cuvinte al rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte aproape niciodată omului decât dacă acesta din urmă trezeşte, amplifică şi aşează în el însuşi liniştea şi dragostea de Divin. Liniştea noastră interioară depinde totodată de starea noastră organică psihică şi mentală, ca şi de anumite influenţe favorizante din mediul înconjurător. Pacea corpului, a psihicului şi a minţii este oarecum greu de obţinut în confuzia, stressul, zgomotul, agitaţia şi împrăştierea haotică a oraşului modern. Este nevoie astăzi de lăcaşuri de rugăciune, de biserici şi de centre de yoga şi ashramuri înainte de orice, în care locuitorii oraşelor şi satelor să poată găsi - fie şi pentru un scurt moment - condiţiile armonioase fizice, psihice şi mentale imperios necesare liniştei lor interioare şi înfloririi spirituale. N-ar fi nici greu şi nici costisitor de a crea mai multe astfel de insuliţe, veritabile focare de spiritualitate şi de linişte, primitoare şi frumoase în mijlocul vîltorii oraşelor şi chiar la sate.
În tăcerea acestor refugii paradisiace oamenii pot să-şi ridice la unison gîndurile şi să le focalizeze într-un elan năvalnic către Dumnezeu; ei reuşesc astfel să-şi destindă cu uşurinţă mintea, să-şi limpezească judecata şi să primească, datorită rezonanţei cu sferele elevate de forţă ale macrocosmosului, puterea de a îndura viaţa cea grea, cu care îi copleşeşte civilizaţia, în timp ce-şi odihnesc sau regenerează trupurile obosite.

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea acţionează profund şi benefic asupra caracterului doar atunci cînd devine o deprindere constantă, un obicei. Trebuie să aspirăm către Absolut sau să ne rugăm cît mai des. "Gîndeşte-te şi năzuieşte către Dumnezeu chiar mai des decît respiri", spunea demult Epictet. Este absurd să aspiri către Absolut sau să te rogi dimineaţa şi apoi să te comporţi în restul zilei ca un sălbatic, ca un egoist sau ca un păgîn. Gînduri  foarte scurte de năzuinţă către Divin sau intense invocări mentale pot să menţină mai mereu un om în prezenţa lui Dumnezeu. Toată puterea lui extraordinară pentru ceilalţi este atunci inspirată şi alimentată de aspiraţia către Absolut sau de rugăciune. Astfel înţeleasă şi consecvent practicată, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea devine un mod divin şi ideal de a trăi plin de fericire.