Cuvântul al zecelea

Cuvântul al zecelea

Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.

Binecuvintează, părinte!

Când vrei, iubite frate, să te rogi în taină, din adâncul fiintei tale, imită în această rugăciune a inimii glasul greierelui. Greierele, atunci când cântă, o face în două feluri. La început strigă de cinci-zece ori cu voce înceată si retinută si după aceea, spre sfârsit, glasul devine mai puternic, mai accentuat si mai muzical. Tu, iubite frate, când te rogi în taină, dinlăuntrul inimii tale, la fel să te rogi. Mai întâi să spui: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă"-de vreo zece ori, puternic din inima ta si clar cu mintea si din adâncul fiintei tale, la fiecare respiratie o rugăciune, dar la fiecare rugăciune să-ti tii respiratia atunci când inima ta ia aminte la rugăciune din adâncul ei. Si după ce spui astfel de vreo zece ori rugăciunea si chiar de mai multe ori, până se încălzeste înlăuntrul tău locul unde se lucrează rugăciunea, atunci spune rugăciunea mai puternic din sinele tău si cu mai multă silintă din partea inimii, asa cum îsi termină cântarea greierele, cu glas mai puternic si mai muzical.

Această rugăciune, care se numeste mai ales rugăciunea Mintii, se mai numeste si rugăciunea Inimii sau rugăciunea Niptică. Când o spui cu mintea si o cercetezi în chip tainic înlăuntrul tău cu cuvântul lăuntric, în liniste, atunci rugăciunea se numeste rugăciunea mintii (noera prosevhi). Când spui însă rugăciunea cu inima, din adâncul inimii tale, cu accent puternic din inimă, cu silintă lăuntrică a fiintei tale, atunci se numeste rugăciunea inimii. Niptică se numeste rugăciunea, atunci când prin această rugăciune a ta si din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, în sufletul tău sălăsluieste Harul lui Dumnezeu si îti atinge usor inima sau îti arată vreo vedere dumnezeiască, în care ochiul cugetului tău rămâne treaz si contemplă.

Atunci când lucrezi această rugăciune a mintii si o cercetezi cu multă evlavie si atât cât trebuie, si când prin aceasta se pogoară în sufletul tău Harul Sfântului Duh, atunci numele lui Hristos, care este contemplat cu mintea de tine, apare atât de mângâietor si dulce cugetului tău si sufletului tău, încât nu te mai saturi să-l cercetezi.

Când lucrezi însă rugăciunea inimi (adică atunci când râvneste inima ta rugăciunea) si Harul lui Dumnezeu coboară să-ti umbrească inima, atunci în inimă se zămisleste trezvia, asa cum s-a zămislit Cuvântul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Atunci, zic, în inima ta se vede numele lui Iisus si al lui Dumnezeu, precum si întreaga Sfântă Scriptură ca o îndulcire de negrăit ce vine din vederea tuturor întelesurilor duhovnicesti (ca să spun astfel). Este coplesită inima de râul dulce curgător al dumnezeiestii contemplări care îndulceste inima si o încălzeste în chip minunat de iubirea pentru Dumnezeu, Creatorul ei.

Alteori, iarăsi, când lucrezi rugăciunea inimii cu durere in inima ce stă să lesine si cu întristare a sufletului smerit, atunci sufletul tău simte vădit mângâierea si cercetarea Domnului. Aceasta este starea aceea despre care spune proorocul: "Este aproape Domnul de cei înfrânti cu inima", deoarece Domnul Se apropie în chip nevăzut, atunci când îti strivesti inima cu rugăciunea - asa cum spuneam - ca să-ti descopere vreun lucru tainic, vreo vedere dumnezeiască, pentru a te face si mai fierbinte în lucrarea duhovnicească a inimii tale.

Iar când, iubite frate, cu Harul lui Hristos, sufletul tău vede vreo vedere dumnezeiască si esti cuprins de trezvie din pricina rugăciunii, atunci întelegi că rugăciunea niptică nu este altceva decât Harul dumnezeiesc însusi; de aceea o numim vedere cu mintea, vedere dumnezeiască, în care cugetul tău priveste si mintea ta contemplă, iar sufletul tău este cuprins de trezvie. si când Harul dumnezeiesc al Sfântului Duh se coboară peste sufletul tău si umbreste fără să simti inima ta si îndulceste în chip de negrăit cugetul tău, întelegi si cunosti numai tu însuti în sinea ta, deoarece din inima ta izvorăste ca dintr-un izvor nesecat evlavia, împreună cu dulceata de nespus a cugetului si cu netărmurita mângâiere a sufletului. Atunci, sufletul tău, prinzând un anume curaj duhovnicesc, se roagă în taină Făcătorului si Creatorului său si spune: "Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta" sau vreun alt cuvânt asemănător din Sfânta Scriptură.

Iar acea rugăciune sfântă si curată, care se face în felul acesta dinlăuntrul sufletului, este atât de puternică încât, străbătând cerurile, înaintează până la tronul Preasfintei Treimi, în fata căreia se înfătisează ca tămâia mult si minunat mirositoare. Despre această rugăciune vorbea si proorocul când spunea: "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta". Acea rugăciune sfântă primeste în chip de negrăit si minunat de la Dumnezeu Cel în Treime rodul Duhului Sfânt, pe care, primindu-l cu multă evlavie si cuviintă, rugăciunea îl transmite si sufletului ca pe un dar ceresc de nepretuit, trimis lui din cer de la Dumnezeul tuturor ca arvună a împărătiei ce va să vină si a învierii. Acest rod ceresc si dumnezeiesc al Duhului Sfânt, după ce este primit de suflet prin mijlocirea rugăciunii, a rugăciunii curate, dobândeste deodată si iubirea dumnezeiască, bucuria duhovnicească, pacea inimii, îndelunga răbdare la necazuri si la ispitele acestui veac, bunătatea, credinta neclintită, blândetea lui Hristos si înfrânarea cea ucigătoare de patimi. Toate acestea sunt numite "roadă a Duhului". Iar Dumnezeului nostru slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

---

Cuprins

Prefata

Cuvăntul întăi
Despre rugăciunea mintii si a inimii si despre cum această rugăciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinta de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii mintii, de la care să învătăm felurile si semnele acestei rugăciuni, si despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său si o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti că sufletul lui se împărtăseste în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruintă. Incă si despre rodul acestei rugăciuni.

Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.

Cuvântul al patrulea
Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.


Cuvântul al saselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simtământul si gustarea bunătătii si dulcetii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi si de orice cuvânt duhovnicesc.

Cuvântul al saptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea mintii lui Dumnezeu din inimă si care sunt semnele duhovnicesti ale acestei cercetări dumnezeiesti.

Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: "Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele".

Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.

Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.

Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată si mândră, care este refugiu pentru satana si pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locas al Duhului Sfânt si izvor de gânduri bune.

Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeiesti si păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum si acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.

Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.

Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încearca cineva prin intermediul rugăciunii mintii orice fel de vedenie si orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.

Cuvântul al saisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.

Cuvântul al saptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in inimii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.

Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dum nezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.

Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul "Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi". Incă si despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unsi cu untdelemnul bucuriei si din ce semne duhovnicesti întelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.

Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceste a primi în sufletul lui si câtă întărire si câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea mintii neîncetat, cu curătenia constiintei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiratie a sa: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieste-mă", păzindu-si în acelasi timp constiinta curată prin abtinerea de la orice rău si prin lucrarea tuturor virtntilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, si apoi opreste silirea din inimă a rugăciunii, si începe iarăsi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, si va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viata lui această rânduială a rugăciunii.

Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu

Sfantul Andrei - Traditii, obiceiuri si superstitii

SANTANDREI

Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.

Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul  Usturoiului, era in toi.  Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.

Bocetul Andreiului

La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.

Noaptea strigoilor

Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.

Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.

Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.

Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.

Aflarea ursitei

Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.

Acte de divinatie

Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.

Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.

Aria ingerilor

AL TREILEA OCHI

14 octombrie - Sfanta Cuvioasa Parascheva

Cuvioasa Parascheva s-a născut în satul Epivat din Tracia, din părinţi creştini, cunoscuţi prin faptele lor bune şi bucurându-se de mare cinste în acel loc. Ei au dat copilei o educaţie potrivită rangului lor şi au sădit în inima ei dragostea de Dumnezeu. Odată, mergând la biserică, Parascheva a auzit cuvintele Evangheliei: „Cel ce vorbeşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze mie!“.

Pătrunsă de puterea lor a căutat să le pună în practică şi, furişându-se de mama sa, şi-a schimbat hainele bogate cu ale unei copile sărace. Văzând aceasta părinţii au mustrat-o, dar Sfânta se bucura în sufletul ei că poate astfel să împlinească cuvântul Evangheliei. Făcând aceasta de mai multe ori, a ajuns să fie urâtă, dispreţuită şi chiar bătută de părinţii săi. Sosise vremea să lase totul şi să urmeze cuvântul Mântuitorului. Ducându-se la Constantinopol şi ajutându-se de învăţătura părinţilor, a plecat în Calcedon şi apoi în Heracleea Pontului, unde a rămas cinci ani pe lângă biserica Maicii Domnului, practicând tot felul de fapte bune.

Părinţii săi, obosiţi de a o căuta, au pierdut speranţa de a o mai găsi şi, mâhniţi  în sufletul lor, s-au întors acasă. Sfânta, după ce s-a nevoit cu postul, cu privegherea şi rugăciunea, aducând necontenit laudă lui Dumnezeu că a învrednicit-o să-i slujească cu credinţă, a plecat la Ierusalim.

Ajungând cu ajutorul lui Dumnezeu la ţinta călătoriei sale, a văzut cu mare mulţumire sufletească  acele Sfinte locuri călcate de picioarele Mântuitorului. Zburând ca o pasăre prin pustiul Iordanului, a nimerit la o mănăstire de călugăriţe; a intrat acolo şi atâta s-a nevoit încât a stins cu totul puterea vrăjmaşului nevăzut care necontenit o ataca. Despre Sfântă se spune că bea doar foarte puţină apă de izvor, dormea pe o rogojină, iar îmbrăcămintea sa era o haină zdrenţăroasă. Însă sufletul ei era foarte împodobit - cânta necontenit laude lui Dumnezeu, vărsând râuri de lacrimi. Peste toate acestea o stăpânea dragostea nesfârşită pentru Mirele Cristos şi smerita cugetare, care este vârful bunătăţilor pustniceşti.

După mulţi ani a venit la Iope, în vârstă fiind de douăzeci şi cinci de ani şi, suindu-se pe o corabie, a plecat spre patria sa. Sosind la Constantinopol şi cercetând Sfintele lăcaşuri, s-a dus apoi în satul Calicratia şi s-a stabilit acolo la biserica Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, unde, după încă doi ani, s-a mutat la „veşnicele lăcaşuri”.

Sfânta Parascheva a părăsit trupul fizic când avea 27 de ani, pe la jumătatea secolului al Xl-lea. Cu puţin înainte de acest moment, a îngenunchiat înaintea icoanei Mântuitorului şi cu lacrimi a rostit această sfântă rugăciune: „Doamne Iisuse Cristoase, caută din sfânt lăcaşul Tău şi nu mă părăsi, nici nu mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit toată viaţa mea. Şi, acum, îndură-Te, Doamne, şi spune îngerului Tău cel blând să ia cu pace sufletul meu!"

În timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini într-un mormânt aproape de malul mării. După mulţi ani, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite, cu voia lui Dumnezeu, întregi în mormânt şi scoase la lumină. Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe a săpat un mormânt aproape şi a dat de trupul neputred şi plin de mireasmă al Sfintei. Dar, neştiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea însă, a văzut în vis o împărăteasă şezând pe un scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre ei îi zise: „Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o preamărească pe pământ?” Apoi acea împărăteasă sfântă a zis: „Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-l puneţi la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!”

Apoi, dezgropându-se Sfintele Moaşte, s-au aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli, revărsând tămăduiri şi binefaceri asupra tuturor celor ce veneau la ele cu credinţă. După ce au fost luate de împăratul româno-bulgar şi aşezate în Târnovo, au fost strămutate în Belgrad şi, în sfârşit, la Contantinopol, de unde, prin stăruinţa şi cheltuiala Domnului Moldovei, Vasile Lupu, s-au strămutat în Iaşi şi s-au aşezat în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi în 1641.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 în paraclisul mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi a izbucnit un incendiu. Catafalcul s-a aprins de la un sfeşnic, argintul care îmbrăca racla s-a topit, dar lemnul şi Sfintele ei Moaşte, deşi erau învăluite în jăratec, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi minunea celor îndoielnici.

În fiecare an se face serbarea Sfintei cu mare cuviinţă în 14 octombrie.

Să învăţăm să ascultăm îngerii

Îngerii sunt întotdeauna cu noi, martori ai problemelor noastre şi prieteni prevăzători care ne alina durerile, învăţători, profesori şi însoţitori plini de dragoste. Şi, cu toată sinceritatea, nu putem spune că noi, cei care beneficiem de existenţa lor, facem prea multe ca să facilităm sarcina pe care o au. Mai ales atunci când ne îndoim de existenţa lor, rareori îi ascultăm sau tindem să facem chiar opusul a ceea ce ei ne sfătuiesc. Dar dragostea îngerilor este imuabilă şi răbdarea lor infinită. Dacă ne obişnuim cu ideea că împărtăşim cu îngerii viaţa noastră cotidiană, vom fi mai disponibili pentru alţii şi mai sensibili şi toleranţi faţă de tot ceea ce ne înconjoară.

O bună relaţie cu îngerii presupune o mai mare deschidere spirituală, o mare disponibilitate de a-i accepta pe ceilalţi şi a te înţelege cât mai bine pe tine însuţi. Ne trebuie doar puţin ca să ne schimbăm obiceiurile ; un gând bun de dimineaţă, o mică rugăciune sunt suficiente pentru a ne relua viaţa într-un mod diferit şi pentru a ne simţi mai senini şi mai încrezători, conştienţi că nu suntem singuri şi nici nu am fost vreodată.

Înainte de a învăţa cum să auzim vocea îngerilor, trebuie să cunoaştem modul în care ei ne vorbesc.

G. Del Ton afirmă că "cuvintele lor fără sunete corespund liniştii care vorbeşte inimii." Pentru a ne conduce pe drumul înţelepciunii şi al iubirii, îngerii stabilesc cu sufletul nostru o comunicare liniştită ; ei ne inspiră gândurile astfel încât să nu greşim sau să comitem fapte rele ; ne "sugerează" să adoptăm o direcţie care să fie cea mai optimă, pentru a nu ne expune unor riscuri care ar putea să ne pună în pericol starea fizică sau psihică. De asemenea, ei pot interveni asupra amintirilor, restructurând experienţa acumulată şi reamintindu-ne ceea ce trebuie să facem sau, din contră, ceea nu trebuie să facem. Ei ne îndeamnă la reflectare (spontan sau declanşând evenimente) şi la atenuarea slăbiciunilor noastre, ne încurajează să dăm curs ideilor noi, benefice şi să alimentăm fără încetare viaţa noastră interioara pentru ca ea să nu amorţească în rutină.

Astfel, îngerii şoptesc sfaturile lor sufletului şi nu urechilor noastre. Totuşi, deoarece avem liberul nostru arbitru, ei nu pot interveni peste voinţa noastră: suntem liberi să acceptăm sau să refuzăm imboldurile lor; putem să urmăm drumul pe care îngerii ni-l indică sau să ignorăm îndemnurile lor şi să ne chinuim datorită greşelilor pe care le facem. Pe scurt, noi suntem cei care decidem asupra atitudinii şi comportamentului pe care să-l adoptăm, îngerii neputând să facă nimic fără colaborarea noastră. Este limpede pentru oricine că, deşi fiecare dintre noi este asistat de un înger păzitor, oamenii continuă să ofenseze principiul binelui. Din acest motiv, uneori, acest ghid preţios nu ne scuteşte de accidente şi situaţii dureroase (care ar fi fost mai numeroase fără ajutorul său) : o atitudine imprudentă şi superficială din partea noastră ne pune în faţa unor experienţe care ne sunt necesare, căci ele ne permit să devenim conştienţi de consecinţele negative ale acţiunilor noastre şi, deci, să putem evita ulterior încercările mai dure la care am putea fi supuşi.

Îngerii veghează asupra sufletului nostru, dar pot de asemenea să ne ajute să facem faţă problemelor cotidiene şi chiar să protejăm interesele noastre materiale dacă ele sunt importante pentru evoluţia noastră spirituală.

Cel care nu este dispus să acorde atenţie existenţei îngerului său păzitor, de pildă, sau chiar o neagă, cel care nu i se adresează niciodată şi nu îi cere niciodată nimic, este puţin probabil să beneficieze cu adevărat de sfaturile lui. Îngerul îi va fi întotdeauna alături, dornic să intervină în favoarea ocrotirii sale şi să îi primească cererile, dar acţiunea să va fi diminuată căci el nu va reuşi niciodată să intre într-un contact real cu persoana căreia i-a fost încredinţată. Din contră, cel care se adresează în mod conştient îngerului său păzitor, deschizându-şi inima la cuvintele sale tăcute, interpelându-l în momentele dificile şi dorindu-i ajutorul, va putea conta pe sprijinul preţios al unui prieten fidel.

Iată de ce este important să învăţăm să ascultăm îngerii. Este primul pas de realizat pentru a intra în contact cu ei şi acest demers este mai simplu decât ne imaginăm.

În acest sens este bine să ţinem cont şi de câteva consideraţii importante. Viaţa modernă, atât de stresantă, atât de bogată în stimuli, atât de prodigioasă în imagini, senzaţii, informaţii, ne lasă prea puţin timp pentru noi. Toate se fac în grabă. Mâncăm repede, dormim puţin, gândim şi vorbim repede : suntem fără încetare proiectaţi spre ziua de mâine. Astfel, viitorul devine dimensiunea cea mai importantă a vieţii, pierzând în felul acesta însăşi valoarea zilei.

Suntem continuu solicitaţi de mediul în care trăim. Nu mai găsim nici timpul şi nici locul necesar pentru a percepe lumea noastră interioară. Liniştea ne înspăimântă, căci suntem scufundaţi constant într-o lume zgomotoasă şi tumultoasă, traversată de mesaje mediatice, liniştea devenind astfel sinonimă cu singurătatea, care, fireşte, ne înspăimântă. Şi atunci ne străduim să combatem absenţa zgomotului şi a stimulilor exteriori, lăsând mijloacele moderne de comunicare să ne invadeze intimitatea. Rareori căutăm această linişte, care este de fapt în noi şi care ne permite să intrăm în contact cu sursa divină a Totului.

A asculta îngerii înseamnă de fapt să le rezervăm un spaţiu al liniştii, iar apoi să le permitem să ne elibereze fiinţa de tensiuni şi preocupări care ne ţin ancoraţi în realitatea trepidantă. Revenim astfel, în sfârşit, la noi înşine cu sentimentul că aparţinem întregului Univers.

Povestea ingerilor