Dincolo de credinţa oarbă
Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă...
De Paul E. Little
E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler - capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?
De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine... există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.
A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).
Viaţa lui Iisus Hristos
În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!
Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).
Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).
Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”
Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”
„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea" (Evanghelia după Marcu 14:61-64).
Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).
Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu?
| Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. |
Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.
(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu - aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.
(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru - care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.
(3) Cea de-a treia posibilitate - Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.
Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut... fără să se fi bazat pe nimic real.
Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.
(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).
Dovezi din viaţa lui Isus Cristos
Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic - precum Dumnezeu.
Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere... deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.
Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.
Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile.
Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că... trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.
La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).
Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?" Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).
A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.
El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El" (Evanghelia după Ioan 11:48).
A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.
A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.
Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.
Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă
înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!
Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu...
Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.
| Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. |
Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă... atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora... au fost nişte sărmani naivi.
Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.
Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa
Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă." Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins - deşi nu dorea acest lucru - de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.
Moartea lui Iisus
Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.
Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.
În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.
A fost învierea lui Iisus doar o legendă?
Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea - de neînţeles şi enervantă - că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.
În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.
Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.
O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.
Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.
O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase... dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală... şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.
Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.
Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.
Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare... pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.
Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:
Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea... că este Prinţul vieţii.
În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.
Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.
Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos
Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi.
Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20).
Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.
Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte."
Pomeniţi în descrierile sfinţilor, menţionaţi în descrierile istorice ale umanităţii, aproape de sufletele noastre atunci când îi chemăm în ajutor cu emoţie, îngerii ne ocrotesc în taină cu iubirea lor. 
În viaţa misticilor şi a sfinţilor, îngerii păzitori au jucat roluri importante.
Natuzza Evolo a incetat din viata in anul 2009. Prezinta şi ea stigmatele, vorbea cu spiritele trecute în lumea de dincolo şi îl vedea pe îngerul ei păzitor. Despre ea s-a realizat un film documentar, în care i s-a luat şi un interviu. Realizatorul era de la programul "Delta" de la Rai 3, iar anul era 1985. În cadrul acestuia vorbeşte despre viziunile pe care le are:
De altfel, aşa cum mulţi călugări sau preoţi sau simple persoane aparţinând credinţei catolice ori ortodoxe, şi nu numai, afirmă, fiecare om are pe lângă îngerul păzitor şi un demon care îl testează atunci când este necesar. Unul e aşezat în partea dreaptă, celălalt în partea stângă a fiinţei, în invizibil. Astfel, părintele Cleopa, călugăr ortodox, spune: "Orice creştin are un înger bun, care stă de-a dreapta lui şi îl povăţuieşte spre tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. El scrie cu de-amănuntul, una câte una, toate faptele bune, pe care le face în viaţă şi pe care i le va prezenta în ceasul morţii, când "cărţile se vor deschide". De asemenea, creştinului îi urmează din pruncie şi un înger căzut (demon) care scrie şi el, amănunţit, tot păcatul pe care îl face omul în viaţă, până în clipa morţii.
În această direcţie, Sf. Efrem Sirul spune: "Au nu ştiţi, fraţii mei, ce fel de frică şi de nevoie avem să pătimim în ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta, când se va despărţi sufletul de trup? Mare taină se săvârşeşte acolo. Că vin la dânsul îngerii buni şi mulţime de oaste cerească şi toate puterile cele potrivnice şi stăpânitorii întunericului, amândouă părţile voind să ia sufletul şi să-l aşeze şi să-i întocmească legile lui. Deci, dacă sufletul şi-a câştigat de aici faptele bune, în ziua ieşirii lui, faptele bune pe care le-a câştigat de aici se fac îngeri buni şi îl înconjoară pe dânsul şi nu lasă nici una din puterile potrivnice să se atingă de el, ci îl iau pe dânsul cu bucurie şi veselie, cântând cântări de biruinţă lui Dumnezeu şi îl duc pe dânsul la Cristos, Împăratul Slavei şi îl închină Lui împreună cu toată puterea cerească şi îl duc la loc de odihnă, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici grijă, ci viaţă nemuritoare şi veselie veşnică, împreună cu toţi care au bineplăcut lui Dumnezeu. La cei păcătoşi faptele lor cele rele se prefac în ceasul morţii în demoni şi îl însoţesc până este aruncat în adâncuri. După moarte îngerul însoţeşte sufletul 40 de zile, împreună cu alţi îngeri, arătându-i mai întâi fericirea raiului şi apoi muncile iadului. Apoi îl duc pentru a treia oară în faţa Prea Sfintei Treimi şi i se hotărăşte loc de odihnă ori de osânda, după faptele sale. Din clipa aceea îngerul păzitor îl părăseşte."
O altă funcţie esenţială a îngerilor păzitori este aceea d...
Odata, sfanta Takla Haymanot a fost oprita intr-una din cursele sale a...
Înainte de apariţiile Sfintei Fecioare la Fatima in anul 1917, L...
Toţi copiii cred în zâne şi asta, poate, pentru că ei le v...
Cel putin de la inceputul civilizatiei, cu 6000 de ani in urma, in Su...
Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este în esenţă o simultană focalizare a minţii şi orientare a sufletului care ne deschide accesul în domeniul spiritului şi ne face să fim într-o inefabilă rezonanţă lăuntrică cu baza (substratum) imaterială ultimă a lumii. Ele constau, în general, într-o chemare sinceră, într-o plîngere, un strigăt tăcut de desnădejde sau o cerere de ajutor realizată într-o stare de umilinţă. Alteori ele sînt o contemplaţie senină a principiului Absolut imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea poate fi definită de asemeni ca o fulgerătoare înălţare a minţii şi a sufletului către Dumnezeu, ca un act instantaneu de evocare şi de dragoste în care predomină adoraţia către Acela Absolut şi etern de unde purcede această minune care este însăşi viaţa. De fapt, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea reprezintă efortul simplu al omului de a comunica direct cu Fiinţa AbsolutĂ invizibilă şi creatoare a tot ce există, care în realitate este suprema înţelepciune, putere şi frumuseţe, părinte plin de dragoste şi mîntuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a consta într-o simplă recitare de formulări seci, adevărata aspiraţie către Absolut sau rugăciunea reprezintă o stare sublimă de comuniune sau fuziune spirituală în care conştiinţa se absoarbe gradat în Dumnezeu. Această stare inefabilă de sintonanţă lăuntrică cu AbsolutUL nu este doar de natură intelectuală şi tocmai de aceea, ea rămîne în general inaccesibilă pentru filosofi, savanţi şi oameni de ştiinţă.
Postări
