Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă...

De Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler - capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?
De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine... există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.
A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!
Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).
Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).
Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”
Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”
„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea" (Evanghelia după Marcu 14:61-64).
Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul.

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.
(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu - aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.
(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru - care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.
(3) Cea de-a treia posibilitate - Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.
Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut... fără să se fi bazat pe nimic real.
Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.
(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic - precum Dumnezeu.
Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere... deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.
Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.
Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că... trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.
La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).
Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?" Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).
A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.
El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El" (Evanghelia după Ioan 11:48).
A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.
A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.
Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.
Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu...

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă... atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora... au fost nişte sărmani naivi.
Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.
Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă." Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins - deşi nu dorea acest lucru - de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.
Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.
În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea - de neînţeles şi enervantă - că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.
În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.
Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.
O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.
Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.
O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase... dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală... şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.
Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.
Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.
Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare... pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.
Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:
Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea... că este Prinţul vieţii.
În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.
Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20).
Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.
Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte."

Cum sa ne rugam Divinului?

Definiţia simplă a aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este în esenţă o simultană focalizare a minţii şi orientare a sufletului care ne deschide accesul în domeniul spiritului şi ne face să fim într-o inefabilă rezonanţă lăuntrică cu baza (substratum) imaterială ultimă a lumii. Ele constau, în general, într-o chemare sinceră, într-o plîngere, un strigăt tăcut de desnădejde sau o cerere de ajutor realizată într-o stare de umilinţă. Alteori ele sînt o contemplaţie senină a principiului Absolut imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea poate fi definită de asemeni ca o fulgerătoare înălţare a minţii şi a sufletului către Dumnezeu, ca un act instantaneu de evocare şi de dragoste în care predomină adoraţia către Acela Absolut şi etern de unde purcede această minune care este însăşi viaţa. De fapt, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea reprezintă efortul simplu al omului de a comunica direct cu Fiinţa AbsolutĂ invizibilă şi creatoare a tot ce există, care în realitate este suprema înţelepciune, putere şi frumuseţe, părinte plin de dragoste şi mîntuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a consta într-o simplă recitare de formulări seci, adevărata aspiraţie către Absolut sau rugăciunea reprezintă o stare sublimă de comuniune sau fuziune spirituală în care conştiinţa se absoarbe gradat în Dumnezeu. Această stare inefabilă de sintonanţă lăuntrică cu AbsolutUL nu este doar de natură intelectuală şi tocmai de aceea, ea rămîne în general inaccesibilă pentru filosofi, savanţi şi oameni de ştiinţă.

Asemănătoare revelării spontane a simţului frumosului şi dragostei, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea nu cere adeseori nici o cunoştinţă intelectuală. Cei simpli şi puri în inimă îl simt pe Dumnezeu ori de cîte ori îl cheamă într-un mod tot atît de natural şi apropiat precum simt căldura soarelui sau mirosul unei flori. Dar acest Dumnezeu Atotputernic, atît de prezent şi atît de aproape de cei care ştiu să iubească, parcă se ascunde de acela, opac în inimă şi închistat sufleteşte, care nu ştie să înţeleagă decît intelectual. Gîndul sec şi chiar cuvîntul fără trăire sînt aproape neputincioase în a-l descrie şi a-l face accesibil simţirii pe Dumnezeu. Iată de ce aspiraţia către Absolut sau rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avînt spontan şi intens de dragoste ce străbate rătăcirea sau întunecarea inteligenţei.

Tehnica aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Cum să aspirăm către Absolut? Cum să ne rugăm divinului?

În ce mod vom aspira către Absolut? Cum ne vom ruga? Am învăţat tehnica aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii de la marii Sfinţi creştini, începînd cu Sfîntul Pavel şi Sfîntul Benedict şi ajungînd pînă la mulţimea apostolilor anonimi, care, neobosiţi, timp de douăzeci de secole au iniţiat popoarele Occidentului în viaţa spirituală şi religioasă. Dumnezeul lui Platon era în general intangibil şi inaccesibil în măreţia lui; acela al lui Epictet se confunda cu însăşi esenţa ultimă a sufletului macrocosmic; Iahve era aproape un despot oriental inspirînd mai curînd frica şi teroarea decît iubirea şi compasiunea  divină.

Creştinismul l-a adus însă pe Dumnezeu intim chiar în interiorul şi în apropierea omului, i-a conferit o realitate perceptibilă şi a făcut din El părintele nostru iubitor, sfătuitorul nostru, ghidul nostru Absolut. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai este necesar un ceremonial greu de înţeles, complicat, care implică sacrificii sîngeroase; aspiraţia către Absolut sau rugăciunea a devenit uşoară iar tehnica ei simplă se află la îndemîna oricui. Pentru a aspira către Absolut sau pentru a ne ruga, trebuie făcut un simultan efort cu sufletul şi cu mintea prin care tindem frenetic doar către Dumnezeu. Acest conjugat efort sufletesc şi mental e necesar să fie intens trăit, afectiv şi nu doar intelectual. O meditaţie profundă asupra măreţiei lui Dumnezeu, de pildă, nu este o aspiraţie către Absolut sau o rugăciune, decît numai în cazul în care ea va fi întovărăşită, în acelaşi timp, şi de o trăire intensă, lăuntrică a dragostei de Dumnezeu şi a credinţei în El. Astfel e rugăciunea, după metoda lui La Salle, care porneşte de la o profundă admiraţie intelectuală pentru a ajunge aproape imediat la o stare sublimă afectivă. Fie că este scurtă sau mai prelungită, orală sau mentală, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea trebuie să fie asemănătoare comuniunii şi convorbirii dintre un copil plin de dragoste şi umilinţă şi părintele său iubitor şi Atotputernic. Te prezinţi simplu şi deschis sufleteşte aşa cum eşti şi apoi aspiri către Dumnezeu, zicea într-o zi o umilă soră de caritate, care timp de treizeci de ani şi-a închinat viaţa în slujba celor neajutoraţi şi săraci. De fapt totdeauna te rogi şi aspiri către Absolut aşa cum în realitate iubeşti, te rogi şi aspiri către Absolut cu mintea şi cu sufletul focalizate, cu toată fiinţa ta.

Cît despre forma aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii, ea diferă de la scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu, pînă la profunda contemplaţie; de la cuvintele simple şi trăite cu toată fiinţa pronunţate de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor, pînă la măreţia extatică a cîntecului gregorian ce răsună însoţit de o muzică inspirată sub bolta catedralelor.

Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea închistată şi frumuseţea nu sînt necesare eficacităţii aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Puţini oameni au ştiut să năzuiască către Divin sau să se roage precum Sfîntul Ioan al Crucii sau ca Sfîntul Bernard de Claivaux, dar cu toate acestea este bine să ştim că nu este necesar să fii elocvent pentru a fi ascultat de Dumnezeu. Cînd judecăm valoarea aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atît cele mai umile cuvinte de năzuinţă, rugă şi de laudă, cît şi cele mai frumoase invocaţii, par a fi primite la fel de către Stăpînul Absolut al tuturor fiinţelor cu condiţia să fie pure şi sincere. Chiar formulările către Divin recitate oarecum rutinier, într-un mod mecanic, sînt într-o oarecare măsură o rugăciune şi de asemeni chiar flacăra unei lumînări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu.

Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu ale unei fiinţe omeneşti. De asemeni este foarte bine să ştim că aspiraţia către Absolut sau rugăciunea poate fi o acţiune în spirit dumnezeiesc. Sf. Ludovic de Gonzague spunea că îndeplinirea corectă a datoriei complet detaşaţi de fructele acesteia este echivalentă cu o rugăciune intens şi profund realizată. Cel mai bun mijloc de a comunica cu Dumnezeu este, fără îndoială, îndeplinirea integrală, graţie inspiraţiei pe care o primim, a voinţei sale. "Tatăl Nostru, care eşti în Ceruri(...) vie împărăţia Ta, facă-se în eternitate voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt". Şi a face cît mai pe deplin voia lui Dumnezeu înseamnă desigur a asculta şi a respecta permanent legile vieţii, aşa cum sînt ele înscrise adînc şi enigmatic în ţesuturile noastre, în sîngele nostru, în mintea noastră, în sufletul nostru şi în spiritul nostru.

Aspiraţiile către Absolut sau rugăciunile care se ridică fulgerător asemenea unui nor de la suprafaţa pămîntului, diferă desigur unele de altele, tot atît pe cît diferă personalitatea celor care aspiră către Absolut sau care se roagă. Dar ele, oricît de variate ar fi ca formă, au de fapt 3 teme esenţiale: năzuinţa frenetică către Absolut, desnădejdea şi iubirea. Este cu desăvîrşire legitim să-l implorăm din tot sufletul pe Dumnezeu pentru a obţine cu uşurinţă, cu ajutorul său, ceea ce avem nevoie. Cu toate acestea ar fi absurd să cerem în dar îndeplinirea unui capriciu aberant sau ceea ce efortul nostru personal ar putea să ne procure. LA ASPIRAŢIILE SAU RUGILE PROSTEŞTI SAU ABERANTE DUMNEZEU RĂSPUNDE PRIN TĂCERE. Cererea îndreptăţită, benefică, continuă, persuasivă, îndîrjită, reuşeşte. Un orb ce se aşezase în marginea drumului îşi urla ruga lui fierbinte, din ce în ce mai tare, împotriva şi în ciuda oamenilor deranjaţi care vroiau să-l facă să tacă. "Credinţa ta te-a vindecat", i-a spus Mîntuitorul care atunci trecea pe acolo. In forma sa cea mai înaltă, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea încetează de a mai fi o banală cerere. Omul arată atunci Stăpînului Absolut al tuturor lucrurilor şi fiinţelor dragostea sa, mulţumirea sa pentru darurile primite şi totodată manifestă profunda sa umilinţă în a primi să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea devine atunci o profundă contemplaţie: un ţăran bătrîn stătea meditativ şi singur în ultima bancă a bisericii complet goale. "Ce aştepţi aici?" a fost întrebat. "Îl privesc cu dragoste" răspunse el. "Şi sînt fericit că şi El mă priveşte". Valoarea reală a tehnicii unei aspiraţii către Absolut sau a rugăciunii se măsoară foarte repede prin rezultatele sale. Orice tehnică a aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii, indiferent că este creştină, yoghină, sufită sau budistă este bună cînd ea îl pune pe om într-un profund şi real contact cu Dumnezeu.

Când şi unde să aspiri către suprem sau să te rogi

Poţi să aspiri către Absolut sau să te rogi oriunde: pe stradă, în automobil, în tren, la birou, în timp ce munceşti, la şcoală, la uzină. Dar te rogi şi aspiri mult mai bine către Absolut pe cîmp, pe munţi şi în păduri sau exact în centrul camerei, în singurătatea odăii tale. Nu în ultimul rînd vom avea în vedere slujbele şi rugăciunile liturgice sau apelurile colective către Divin care se fac în biserică, dar nu trebuie niciodată să minimalizăm sau să negăm prosteşte valoarea tehnicilor şi procedeelor tradiţionale yoga care adeseori ne pot ajuta extraordinar de mult să fuzionăm profund şi deplin, într-o stare de extaz cu Dumnezeu. Totuşi se cuvine să reţinem că oricare ar fi locul sau momentul aspiraţiei noastre către Absolut, sau cu alte cuvinte al rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte aproape niciodată omului decât dacă acesta din urmă trezeşte, amplifică şi aşează în el însuşi liniştea şi dragostea de Divin. Liniştea noastră interioară depinde totodată de starea noastră organică psihică şi mentală, ca şi de anumite influenţe favorizante din mediul înconjurător. Pacea corpului, a psihicului şi a minţii este oarecum greu de obţinut în confuzia, stressul, zgomotul, agitaţia şi împrăştierea haotică a oraşului modern. Este nevoie astăzi de lăcaşuri de rugăciune, de biserici şi de centre de yoga şi ashramuri înainte de orice, în care locuitorii oraşelor şi satelor să poată găsi - fie şi pentru un scurt moment - condiţiile armonioase fizice, psihice şi mentale imperios necesare liniştei lor interioare şi înfloririi spirituale. N-ar fi nici greu şi nici costisitor de a crea mai multe astfel de insuliţe, veritabile focare de spiritualitate şi de linişte, primitoare şi frumoase în mijlocul vîltorii oraşelor şi chiar la sate.
În tăcerea acestor refugii paradisiace oamenii pot să-şi ridice la unison gîndurile şi să le focalizeze într-un elan năvalnic către Dumnezeu; ei reuşesc astfel să-şi destindă cu uşurinţă mintea, să-şi limpezească judecata şi să primească, datorită rezonanţei cu sferele elevate de forţă ale macrocosmosului, puterea de a îndura viaţa cea grea, cu care îi copleşeşte civilizaţia, în timp ce-şi odihnesc sau regenerează trupurile obosite.

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea acţionează profund şi benefic asupra caracterului doar atunci cînd devine o deprindere constantă, un obicei. Trebuie să aspirăm către Absolut sau să ne rugăm cît mai des. "Gîndeşte-te şi năzuieşte către Dumnezeu chiar mai des decît respiri", spunea demult Epictet. Este absurd să aspiri către Absolut sau să te rogi dimineaţa şi apoi să te comporţi în restul zilei ca un sălbatic, ca un egoist sau ca un păgîn. Gînduri  foarte scurte de năzuinţă către Divin sau intense invocări mentale pot să menţină mai mereu un om în prezenţa lui Dumnezeu. Toată puterea lui extraordinară pentru ceilalţi este atunci inspirată şi alimentată de aspiraţia către Absolut sau de rugăciune. Astfel înţeleasă şi consecvent practicată, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea devine un mod divin şi ideal de a trăi plin de fericire.

Efectele rugăciunii

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu, urmată de un rezultat mai ales dacă este făcută cu perseverenţă în condiţii demne. "Nici un om nu s-a rugat vreodată fără să resimtă uluitoare transformări lăuntrice sau măcar fără să înveţe ceva", scrie R.W.Emerson.
Cu toate acestea, adeseori aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este considerată de către oamenii moderni, ca un subiect demodat sau privită drept o superstiţie zadarnică, ori ca un rest de barbarie. În ciuda acestei respingeri inconştiente şi stranii, se poate spune că noi aproape nu-i cunoaştem deloc efectele şi fenomenele complexe pe care totuşi ea le implică.

Care sînt cauzele acestei ignoranţe? În primul rînd, la baza sa se află raritatea aspiraţiei către Suprem sau a rugăciunii. Simţul de divin este aproape pe cale de dispariţie la oamenii civilizaţi. Este probabil că numărul oamenilor care aspiră către Absolut sau se roagă într-o ţară în mod obişnuit nu depăşeşte 4 sau 5% din totalul populaţiei. Apoi, uneori aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este sterilă, cînd majoritatea celor care aspiră către Absolut sau se roagă sînt egoişti, mincinoşi, vanitoşi, farisei, aproape complet incapabili de credinţă şi dragoste. În sfîrşit, efectele ei, chiar atunci cînd se produc, ne scapă adeseori, datorită neatenţiei şi incapacităţii de a percepe încă ceea ce se întîmplă. Răspunsul la năzuinţa noastră fierbinte, la cererea şi la dragostea noastră este dat de obicei într-un mod lent, insensibil, brusc, aproape inefabil şi imperceptibil. Mica voce a inspiraţiei divine care murmură acest răspuns pe măsura puterii noastre de înţelegere, în interiorul nostru, este înăbuşită uşor de zgomotul şi agitaţia acestei lumi. Rezultatele materiale ale aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii sînt şi ele uneori obscure şi misterioase; ele se confundă în general, datorită ignoranţei noastre crase cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar printre preoţi sau yoghinii începători au avut deja ocazia să le observe într-un mod profund şi precis. Medicii, la rîndul lor, din lipsă de interes sau obtuzitate, lasă adesea să le treacă, fără să studieze, cazurile yoghinilor avansaţi care se găsesc uneori la îndemîna lor. În afară de aceasta observatorii incapabili să pătrundă misterele divine sînt derutaţi prin faptul că răspunsul este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cutare om care aspiră şi cere să fie grabnic vindecat de o boală organică, deşi starea lui se ameliorează, rămîne bolnav, dar cu toate acestea moralul lui suferă o adîncă şi extraordinară transformare în bine. Cu toate acestea, obişnuinţa aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii, deşi excepţională, cînd este raportată la totalitatea populaţiei, este totuşi relativ frecventă în grupurile umane evoluate spiritual cum ar fi cele de yoghini sau chiar în cele rămase credincioase religiei stăvechi. Doar în aceste grupuri autentice, destul de rare altfel, se mai poate încă studia azi influenţa aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Printre numeroasele efecte benefice ale acestora, medicul are îndeosebi ocazia să le observe pe cele denumite psihofiziologice şi curative.
   

Efectele psihofiziologice ale aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea acţionează asupra psihicului, mentalului şi corpului într-un fel specific care pare să depindă în mare măsură de calitatea, intensitatea şi frecvenţa sa. Este uşor de cunoscut exact, după roadele care apar clar, care este frecvenţa aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii şi într-o oarecare măsură putem chiar intui intensitatea ei. Cît despre calitatea ei, aceasta ne rămîne în general necunoscută, căci, cu excepţia clarvăzătorilor, nu avem încă mijlocul de a măsura aura radiantă, credinţa şi capacitatea de iubire a altcuiva. Cu toate acestea, felul şi modul în care trăieşte după aceea cel ce se roagă, ne poate lumina suficient asupra calităţii invocaţiilor realizate de el către Dumnezeu.
Chiar cînd aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este de slabă valoare ca intensitate şi constă mai ales într-o recitare stereotipă, mecanică de formulări, ea exercită totuşi un anumit efect benefic asupra comportării şi stărilor lăuntrice. Ea întăreşte în acelaşi timp simţul divinului şi simţul moral. Termenii în care se realizează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea generează într-o oarecare măsură datorită perseverenţei, amplificarea sentimentului datoriei şi a responsabilităţii, dublată de o mai mare bunătate chiar privindu-i pe ceilalţi oameni.

Astfel s-a demonstrat că la egalitatea de dezvoltare mentală şi intelectuală, caracterul, elevarea lăuntrică şi valoarea morală la cei care aspiră către Absolut sau se roagă constant chiar într-un fel mediocru, sînt totuşi cu mult mai ridicate decît la cei care nu o fac deloc. Aceasta dovedeşte foarte clar că în cazul aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii au loc fenomene inefabile complexe de fuziune şi rezonanţă cu sublimele energii divine.

Cînd aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este obişnuită şi într-un fel frecventă, influenţa ei în fiinţă devine foarte clară. Ea determină fenomene oarecum asemănătoare cu cele ale unei glande cu secreţie internă, cum este glanda tiroidă sau suprarenală, de exemplu: aceste procese complexe constau într-un fel de transformare gradată, psihică, mentală şi organică. Această transformare destul de evidentă şi pentru ceilalţi se face într-un mod progresiv. Omul se detaşează spiritual de el şi se vede aşa cum este. El îşi descoperă atunci cu o extraordinară luciditate  egoismul, lăcomia, răutăţile, greşelile de judecată, perversităţile şi orgoliul; se supune atunci mult mai bine îndeplinirii datoriei morale şi ajunge spontan să capete o stare extatică de umilinţă intelectuală. Astfel, încetul cu încetul, în faţa lui se deschide împărăţia atotputernică a harului divin... Încetul cu încetul se trezeşte şi se amplifică în el o pace interioară euforică, o armonie dătătoare de fericire a activităţilor nervoase şi morale, o mai mare putere de a îndura sărăcia, stressul, calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala, moartea. Astfel, doctorul care îşi vede bolnavul că începe să aspire către Absolut sau să se roage, are de ce se bucura. Calmul produs de aspiraţia către Absolut sau de rugăciune este un puternic sprijin pentru terapeutică.

Cu toate acestea, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea nu trebuie să fie asemuită de cei opaci şi ignoranţi cu morfina; căci ea determină în acelaşi timp cu liniştea lăuntrică euforică şi o integrare superioară a activităţilor mentale, un fel de înflorire accelerată a personalităţii, uneori ea trezeşte şi chiar amplifică eroismul. Ea îşi însemnează credincioşii plini de o credinţă de nezdruncinat cu o pecete deosebită. Prezenţa acestei comori ascunse în adîncul organelor, a sufletului, a minţii şi a spiritului se traduce adeseori prin puterea uluitoare a privirii, liniştea radiantă a ţinutei, bucuria misterioasă, senină a expresiei, bărbăţia ideală a purtării şi, atunci cînd este nevoie, prin simpla acceptare detaşată a morţii de către soldaţi sau martiri. Sub această influenţă sublimă, enigmatică şi nelimitată, chiar şi cei neştiutori sau întîrziaţi mental, slab sau neînzestraţi, folosesc (adeseori surprinzător chiar şi pentru ei) cu mult mai bine forţele lor psihice, mentale, intelectuale şi morale. Este evident pentru cel care o realizează că aspiraţia către Absolut sau rugăciunea ridică oamenii cu mult deasupra nivelului lor moral, psihic şi mental, dobîndit prin ereditate sau educaţie. Acest contact inefabil cu Dumnezeu îi face să fie pătrunşi de pacea divină şi această pace emană mereu din ei influenţîndu-i şi ajutîndu-i în mod binefăcător chiar şi pe ceilalţi. Aceşti oameni poartă cu ei pretutindeni pacea şi liniştea divină pe care o emană în jurul lor sub forma unui cîmp sublim. Din păcate, nu se găseşte acum în omenire decît un număr mic de oameni care ştiu să aspire către Absolut sau să se roage. Cei care practică cu consecvenţă şi reuşesc să înţeleagă prin experienţă spirituală directă misterele aspiraţiei către Divin şi ale rugăciunii se folosesc cu mai multă încredere de aceasta şi au rezultate excelente.

Efecte curative (vindecări) ale aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii

Vindecările prin intermediul aspiraţiei către Absolut sau rugăciune au atras atenţia oamenilor din toate timpurile, uimindu-i. Astăzi încă, în mediile în care se realizează o constantă aspiraţie către Absolut sau se fac rugăciuni se vorbeşte adesea de vindecări obţinute prin aspiraţie plină de fervoare către Absolut sau prin rugile fierbinţi, adresate lui Dumnezeu sau chiar sfinţilor. Dar, atunci cînd este vorba de boli uşoare susceptibile de a se vindeca spontan sau cu ajutorul medicaţiei obişnuite, se obiectează de către cei sceptici că este greu de ştiut care a fost cauza sau agentul adevărat al vindecării miraculoase. Rezultatele aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii pot fi constatate cu o deplină certitudine numai în cazurile în care orice terapeutică este de prisos sau deja a dat greş. Biroul medical din Lourdes, pentru studiul şi evidenţierea vindecărilor miraculoase, a adus un mare serviciu ştiinţei demonstrînd realitatea de netăgăduit a acestor vindecări produse datorită aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii.

Aspiraţia plină de fervoare către Absolut sau rugăciunea are uneori un efect - ca să spunem aşa - exploziv şi fulgerător. Au fost nenumărate cazuri de bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu, cum am mai spus, de boli ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna cam în acelaşi mod: mai întîi o mare durere, apoi apariţia neîntîrziată a sentimentului de a fi complet vindecat. În cîteva secunde, iar uneori cel mult în cîteva ore simptomele dispar şi leziunile anatomice se repară ca prin farmec. Miracolul este caracterizat printr-o accelerare putem spune grozavă a procesului normal de vindecare. Chirurgii şi fiziologii nu au observat niciodată pînă în prezent, în cursul tuturor experienţelor lor, o astfel de accelerare cum este aceea, care survine în cazul vindecărilor miraculoase, determinate de aspiraţia către Absolut sau de către rugăciune.

Nu este totdeauna neapărat necesar ca însuşi bolnavul să aspire cu fervoare către Absolut sau să se roage pentru ca să se producă astfel de fenomene miraculoase. Chiar şi copiii mici care nu ştiau încă să vorbească, precum şi necredincioşii curioşi, au fost instantaneu vindecaţi la Lourdes dacă alături de ei cineva se ruga sau aspira către Absolut. Rugăciunea sau aspiraţia plină de fervoare către Absolut făcută pentru un altul este întotdeauna mai rodnică decît cea făcută pentru sine însuşi, deoarece datorită detaşării ce survine, egoul este diminuat şi depăşit (transcendat). Efectul ei pare să depindă de intensitatea şi de calitatea acesteia, fiind direct proporţional. La Lourdes minunile sînt ceva mai rare în prezent decît erau în urmă cu patruzeci sau cincizeci de ani deoarece intensitatea aspiraţiei către Absolut şi credinţa în Divin au scăzut. Acum bolnavii nu mai găsesc acolo atmosfera intensă şi sublimă de adîncă reculegere şi transfigurare care domneau odinioară (Dacă eseul despre rugăciune este scris după 1944, doctor Alexis Carrel consideră că vindecările miraculoase de la Lourdes au fost, datorită credinţei ferme în Divin, în plenitudinea lor, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea). Pelerinii de azi au devenit banali turişti curioşi iar rugăciunile lor în general superficiale şi egoiste au astăzi efecte mai mici datorită lipsei de credinţă şi a diminuării aspiraţiei către Absolut.

Acestea sînt rezultatele aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii, pe care le cunosc cu certitudine. Pe lîngă ele mai sînt o mulţime de alte efecte complexe care nu pot fi încă definite. Istoria sfinţilor, ca şi a practicanţilor yoga avansaţi chiar şi a celor din epoca modernă, relatează multe fapte şi realizări minunate. Nu există îndoială că majoritatea minunilor atribuite de pildă preotului din Ars, sau lui Padre Pio, sînt adevărate. Acest ansamblu de fenomene ne introduce într-o lume nouă, fascinantă prin bogăţia aspectelor sale, a cărei cercetare nu a început încă şi care va fi în viitor plină de surprize. Ceea ce ştim însă în mod cert este că aspiraţia plină de fervoare către Absolut sau rugăciunea produce efecte complexe tangibile. Oricît de ciudat ar părea la prima vedere, acest aspect trebuie totuşi să-l privim drept un adevăr fundamental care vine să confirme încă odată străvechea înţelepciune biblică care spune:"I se dă numai celui care cere şi i se deschide totdeauna celui care bate"

Cum intram in contact cu Ingerul Pazitor

Intalnirea cu Ingerul Pazitor este o experienta impresionanta, o experienta care ne va conduce catre nivele din ce in ce mai inalte de constientizare spirituala. Cand intram in contact cu Ingerul Pazitor vom simti iubirea si lumina pe care doar un inger ni le poate oferi. Vom simti in inima ca Ingerul nostrum Pazitor a fost mereu langa noi si a asteptat dintotdeauna aceasta intalnire, acest moment in care vom fi capabili sa luam legatura cu el.

Avem nevoie de:

• Un loc linistit
• Inima si mintea deschise pentru experienta intalnirii cu Ingerul nostrum Pazitor

Etapa 1

Gasiti un loc linistit in casa, unde sa nu fiti deranjati, unde sa va simtiti bine si sa va puteti linisti mintea. Relaxati-va, eliberati-va mintea de grijile cotidiene.

Etapa a 2-a

Inainte de a incepe, rugati-va lui Dumnezeu, rugati-va din inima, cerandu-i sa va ajute sa luati legatura cu Ingerul vostru Pazitor si sa va acorde gratia Sa in acest scop. Acum sunteti gata sa incepeti.

Etapa a 3-a

Imaginati-va corpul ca se umple cu o lumina paradisiacal, alba, placuta. Aceasta lumina incepe sa va umple corpul de la varfurile degetelor de la picioare si pana in crestetul capului. Lumina se inalta din crestetul capului vostru si va conecteaza cu cerurile. Sunteti total relaxati pe masura ce iubirea va umple corpul din crestet pana in talpi, conectandu-va cu divinul.

Etapa a 4-a

V-ati eliberat de grijile terestre si simtiti ca iubirea ingerilor lui Dumnezeu va inconjoara. Acum, imaginati-va ca va plimbati pe o plaja cu nisip auriu. Se simte o usoara briza in aer. Simtiti prospetimea brizei oceanului si auziti cum se sparg de tarm valurile.

Etapa a 5-a

Incepeti sa va plimbati pe plaja pana ajungeti la o mica cabana alba. In timp ce va indreptati catre cabana, simtiti iubirea ingerilor lui Dumnezeu cum va umple inima si sufletul. N-ati mai simtit pana acum o asemenea iubire cereasca. Stiti ca atunci cand veti deschide usa frumoasei cabane, Ingerul Pazitor va fi acolo asteptandu-va. Astepta de mult acest moment.

Etapa a 6-a

Apropiati-va de cabana, simtind emotia si bucuria intalnirii cu Ingerul vostru pazitor. Deschideti usa cabanei si constatati ca ingerul va asteapta acolo. La inceput nu sunt necesare cuvinte. Tot ce simtiti este un simt extreme al recunoasterii. Apoi, ingerul va vorbeste. Aceasta conversatie va fi diferita pentru fiecare dintre noi. V-ati intalnit Ingerul Pazitor! Acesta este ingerul care v-a insotit inca de la nastere. Este acolo pentru a va ajuta si ghida in calatoria spirituala. Aveti acum certitudinea ca nu sunteti singur. Ingerul va va iubi si va va ghida. Tot ce trebuie sa faceti este sa ii cereti ajutorul.

Etapa a 7-a

Dupa ce ati terminat de vorbit cu Ingerul vostru Pazitor, multumiti-i pentru intalnirea pe care ati avut-o si multumiti-I lui Dumnezeu pentru ghidarea Sa. Parasiti cabana si reveniti pe plaja. Plimbandu-va pe tarm simtiti cum sunteti plin de emotia intalnirii cu ingerul. Sunteti din nou acasa si multumiti inca odata lui Dumnezeu pentru aceasta sublima experienta.

Modalitati practice de comuniune cu entitatile angelice folosind imaginile din ORACOLUL INGERILOR

Vă aşezaţi pe un scaun, cu spatele drept, tălpile pe sol, paralele între ele, fără să se atingă, palmele pe genunchi. Închideţi ochii, vă relaxaţi global, îndepărtaţi orice fel de gânduri, şi vă liniştiţi cât mai mult. Consacraţi din tot sufletul toate fructele acestui exerciţiu spiritual lui Dumnezeu Tatăl.

Împreunaţi apoi mâinile în faţa pieptului, ca pentru rugăciune, şi cu multă sinceritate şi iubire spuneţi rugăciunea "Tatăl Nostru" de trei ori, cu voce tare. După aceasta, rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ajute să contactaţi telepatic lumea angelică, prin imaginea pe care o aveţi în faţă si care reprezinta un anumit Inger.

Deschideţi ochii şi priviţi cu atenţie imaginea simbolică. Nu neglijaţi nici un detaliu, admiraţi-i frumuseţea şi urmăriţi să simţiţi efluviile de energie benefică ce vă cuprind gradat întreaga fiinţă. Rostiţi totodată şi ideea-forţă asociată acelor îngeri, pe care o găsiţi ca motto al prezentării, care va atrage graţia respectivei fiinţe angelice asupra voastră.

Pe măsură ce simţiţi prezenţa divină a îngerului, puteţi să treceţi la următoarea etapă. Închideţi acum ochii şi, trăind cât mai intens starea specifică ce v-a fost transmisă, cereţi acelui înger să vă ajute în situaţia concretă de viaţă pe care doriţi să o rezolvaţi. Gândiţi-vă apoi că sunteţi deja în momentul în care aţi obţinut ceea ce aţi cerut. Bucuraţi-vă că totul este aşa cum aţi vrut. Mulţumiţi în final, plini de recunoştinţă, lui Dumnezeu şi îngerului cu care aţi comunicat, deschideţi uşor ochii şi treceţi gradat la alte activităţi. Nu este neapărat nevoie să aveţi o problemă! Puteţi contacta entităţile angelice chiar şi numai pentru bucuria de a le cunoaşte şi de a le simţi prezenţa.

Fiţi atenţi la inspiraţiile care vor apărea ca urmare a rugăciunilor voastre, la conjuncturile de viaţă care pot fi de multe ori răspunsuri pentru întrebările pe care le-aţi pus. Dacă, în timp ce vă rugaţi, constataţi că primiţi chiar atunci răspunsuri concrete, este bine să le notaţi imediat după aceea într-un caiet pe care va trebui să îl aveţi la îndemână. Acest exerciţiu simplu trebuie reluat zilnic, până când observaţi că aţi obţinut ceea ce v-aţi propus.

În afara atingerii acestui scop, puteţi fi siguri că aveţi de acum înainte un nou şi minunat prieten divin, care va fi mereu alături de voi atunci când îl veţi chema. Vă rugăm să ne scrieţi rezultatele la care aţi ajuns, reuşitele, dificultăţile, bucuriile voastre, pentru a putea să vă ajutăm în continuare pe această minunată cale pe care aţi pornit.

Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu

Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună... astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu... chiar acum...

Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta. Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte... atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică."1 Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă. Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? ...

Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu. Adevărul este că toţi simţim această despărţire... este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui...."2 În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă... Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”. Păcatul aduce moarte în viaţa noastră - despărţirea spirituală de Dumnezeu.3 Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului. Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre... Cum trecem peste această prăpastie? ...

Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie - găsită de Dumnezeu - pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa. Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „...El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui...”5 Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6 După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică - că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8 El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum... în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine....” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie...”9 Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu. Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră...

Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu."10 Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni."11 Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu - după cum a spus chiar El - şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug."13 Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine."14 Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu? Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri. Viaţa dusă pe cont propriu Eul se află la cârma vieţii Iisus nu-Şi găseşte loc în această viaţă Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos Iisus Se află la cârma vieţii Eul este supus lui Iisus Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Iisus în viaţa sa Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta? Care cerc ai dori să descrie viaţa ta? Începe o relaţie cu Iisus Hristos...

Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine."¹⁵ Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.
Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:

„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin."

Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!
Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de... schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Despre ingeri

Mareste imaginea.

Despre ingeri

Caracterul unitar al lumii il arata, in primul rand, originea fapturilor, toate fiind aduse la existenta, din nimic, de catre Dumnezeu.

Lumea, ca un ansamblu unitar si armonios al intregii creatii, consta din doua parti : lumea materiala si lumea spirituala.

Lumea ingerilor, creata de Dumnezeu, este exprimata prin cuvantul cer, din Scriptura : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1).

Originea ingerilor

Ca si intreaga creatie, ingerii sunt creati de Dumnezeu, din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta lui Dumnezeu.

Invatatura Bisericii despre ingeri are la baza datele Sfintei Scrip­turi. Chiar daca referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis, determinat, despre crearea ingerilor, acest adevar este exprimat prin cuvintele : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). Cerul inseamna lumea spirituala a puterilor ceresti, a ingerilor, iar pamantul, lumea materiala.

Nu se aminteste, in mod expres, in referatul creatiei, crearea ingerilor, din cauza ca evreii erau inclinati spre idololatrie. Pentru originea ingerilor putem lua in considerare urmatoarele versete: "Numai Tu esti Domn si numai Tu ai facut cerurile, cerurile ce­rurilor si toata ostirea lor, pamantul si toate cele de pe el..." (Num., 9, 6) ; "Pentru ca in Acesta (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Capetenii, fie Stapaniri. Toate s-au facut prin El si pentru El" (Col. 1,16).

Ostirea cereasca sau cele nevazute sunt lumea spirituala, iar Tronuri, Domnii etc. sunt cete ingeresti (I Petru, 3, 22 ; Efes., 1, 20-21).

Adevarul ca ingerii sunt creati de Dumnezeu si formeaza lumea du­hurilor netrupesti este exprimat de Biserica in Simbolul niceo-constantinopolitan, dupa care Dumnezeu este Creatorul "tuturor celor vazute si nevazute" (art. 1).

Despre timpul crearii ingerilor, Sfanta Scriptura nu ne spune nimic precis. Putem afirma ca in momentul caderii omului, nu numai ca existau duhu­rile, dar unele dintre ele nu mai erau in starea de la inceput, deci ca­zusera, ingerii existau si in ziua a patra, caci atunci cand s-au facut stelele, ei laudau pe Dumnezeu (Iov, 38, 7).

Existenta ingerilor

Ca fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt in afara conditiilor si experientelor obisnuite prin care noi cunoastem existenta fiintelor si lu­crurilor.

In vechime, existenta ingerilor a fost tagaduita de saduchei (Fapte, 23, 8), iar in decursul timpului de catre socinienii si teologii protestanti rationalisti care socotesc ca ingerii sunt fiinte fictive sau personificari ale insusirilor dumnezeiesti si ca Mantuitorul Iisus Hristos si apostolii, vorbind despre ingeri, s-au acomodat credintelor iudeilor pe care aces­tia le-ar fi imprumutat de la pagani si in special de la babilonieni, pe cand se aflau in robie.

Existenta ingerilor este afirmata, insa, in mod clar, si in multe lo­curi din Sfanta Scriptura, de la prima ei carte pana la ultima. Astfel, dupa scoaterea din rai a primilor oameni, ingerii pazeau drumul spre pomul vietii (Fac, 3, 24), un inger a oprit pe Avraam de a jertfi pe fiul sau Isaac (Fac, 22, 11) ; Iacob vede in vis, la Betel, ingeri ai lui Dumnezeu suindu-se si coborand pe o scara intre cer si pamant (Fac, 28, 12-13) ; ingerul Domnului se arata lui Balaam (Num., 22, 22 urm.).

 Ingerii se inchina lui Dumnezeu (Deut., 32, 43). In toate aceste locuri, ingerii apar ca fiinte personale, deosebite de Dumnezeu si de oameni. Ingerii sunt superiori omului (Ps. 8, 6), dar au si ei anumite lipsuri si sunt marginiti (Iov, 4, 17-18).

In fata acestor dovezi, cuprinse cele mai multe in carti anterioare captivitatii babilonice, afirmatia ca iudeii au imprumutat credinta in in­geri de la paganii cu care au venit in contact si indeosebi de la babilo­nieni este cu totul neintemeiata. Dupa conceptiile religioase necrestine, panteista sau dualista, spiritele sau demonii sunt numai emanatii din divinitate, iar dupa invatatura Sfintei Scripturi, ingerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu.

Incepand cu Evangheliile, toate cartile Noului Testament relateaza des­pre multe aparitii de ingeri ca despre fapte istorice. Ingerul Gavriil anunta preotului Zaharia nasterea sfantului Ioan Botezatorul, (Luca, 1, 11-13) ; acelasi inger vesteste Sfintei Fecioare Maria nasterea ca om a Fiului lui Dumnezeu (Luca, 1, 28-32) ; un inger ii descopera lui Iosif intruparea  cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu si despre alte evenimente in lega­tura cu dumnezeiescul Prunc (Matei, 1, 20 ; 2, 13, 19) ; un inger se arata pastorilor de langa Betleem si corurile canta slava lui Dumnezeu la nas­terea Mantuitorului (Luca, 2, 9-13).

Ingerii slujesc lui Iisus dupa is­pita din pustie (Matei, 4, 11) si tot un inger Il intareste in gradina din Ghetsimani (Luca, 22, 43). Ingerii vestesc femeilor mironosite invierea lui Hristos (Matei, 28, 2-8 ;  Marcu,  16,  5-8 ;  Luca, 24, 4-8 ;  Ioan, 20, 12) ; un inger se arata apostolilor la inaltare si le anunta a doua venire intru marire a Mantuitorului (Fapte, 1, 10, 11).

Explicand parabola neghinei, Mantuitorul pune pe ingeri pe acelasi plan al realitatii cu Fiul Omului, cu lumea, cu fiii imparatiei etc. (Matei, 13, 37-39). Adica, ingerii sunt fiinte tot asa de reale ca si celelalte fiinte si lucruri din textul parabolei. Ingerii vad neincetat fata Parin­telui ceresc si mijlocesc pentru oameni (Matei, 18, 10). Ei nu se con­funda nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, si nu cunosc toate pe care le cunoaste Dumnezeu (Marcu,  13,  32) ;  ei vor insoti pe Mantuitorul la a doua venire (Matei, 25, 31 ; Luca, 9, 26)

Natura ingerilor

Dupa natura lor, ingerii sunt duhuri curate, adica imateriale si ne­corporale, mult inferioare lui Dumnezeu, superioare omului, dar mar­ginite si nemuritoare; Sfanta Scriptura ii numeste duhuri: "Nu sunt oare toti (ingerii) duhuri slujitoare...?" (Evr., 1, 14). Fiind duhuri netrupesti, la ingeri nu se poate vorbi de sex ; (Fac, 6, 2), deci ei nu se casato­resc, nu se inmultesc (Matei, 22, 30) si nici nu pot sa moara (Luca, 20, 35-36).

Ingerii au "o fire rationala, spirituala, libera si schimbatoare in felul de a gandi sau de a voi, caci tot ceea ce este creat este schimbator. Numai ceea ce este necreat este neschimbator. Tot ceea ce este rational este si liber. Asadar, pentru ca ingerul are o fire rationala si spirituala este liber f iar pentru ca este creat si schimbator, are facultatea de a ramine si a progresa in bine sau de a se indrepta spre rau" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 3 ; trad. rom., p. 80-81). Dar, odata cazuti, nu se mai pot pocai si indrepta. Numai omul are parte de pocainta din pricina slabiciunii trupului.

"Ingerii sunt - cum afirma sfantul Ioan Damaschin - lumini spirituale secundare,  care isi au luminarea din lumina primara fara de inceput. Nu au nevoie de limba si de auz, ci isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca un cuvant." (Ibidem).

Fiind fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt nevazuti (Col. 1, 16). Totusi, dupa voia lui Dumnezeu si pentru indeplinirea slujbei lor, in­gerii pot sa ia forma omeneasca, de barbat sau tanar (II Regi, 6, 17 ; Fac, 32, 25), pot sa vorbeasca omeneste si sa manance, apar imbracati si uneori purtind aripi (Fac, 32, 25 ; Luca, 24, 4 ; Matei, 28, 3 ? Apoc, 14, 6 ; Isaia, 6, 2).

Desi sunt fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt circumscrisi, caci atunci cand sunt in cer nu sunt pe pamant si cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant nu raman si in cer (Ibidem).

Starea morala actuala a ingerilor buni este una de sfintenie si de ne-pacatuire, dar nu prin insasi natura lor, ci prin harul divin. Conlucrand cu harul divin, ingerii s-au desavarsit in bine, asa incat nu pot sa pacatuiasca. Deci nepacatuirea ingerilor este re­zultatul rezistentei lor fata de ispite, al persistentei in bine si al intari­rii prin harul dumnezeiesc.